Afacerea mea in imagini
Sunt psiholog psihoterapeut adlerian, cu formări complementare în psihoterapia cognitiv comportamentală și traumatologie. Practic meșteșugul acesta nobil al psihoterapiei din 2008, în mediul privat. Sunt membru al asociației Happy Minds, Deprehub.
Lucrez cu adulți și adolescenți, din România și diaspora:
* cu depresii, anxietăți și fobii
* care au suferit pierderi: job ului, a partenerului de viață și altor ființe semnificative, a sănătății etc
* cu dificultăți de adaptare și relaționare la locul de muncă, cu neputință în organizarea și gestionarea responsabilităților la serviciu, burn out
* cu dificultăți relaționale la serviciu, în cuplu, în familie, în societate, cu ei înșiși
* care își doresc prevenție în sănătatea mintală și psiho-emoțională ( învățarea/schimbarea unor comportamente, gestionarea emoțiilor pentru a face față unor situații dificile, unor crize existențiale, explorarea unor convingeri iraționale, descoperirea resurselor, etc)
De ce să apelezi la serviciile de psihoterapie? Pentru că ai un Rost și o stare de wellbeing de găsit!…Și pentru că masajul făcut cu mâna altuia e întotdeauna mai bun și mai eficient!
* În urma experienței de 6 ani ca psiholog în asistența socială, pot fi de folos aparținătorilor persoanelor cu handicap.
* Am fost psiholog voluntar la fundația PRINCIPESA MARGARETA – “Telefonul vârstnicului”
Înainte de asta, am fost inginer electrotehnician. Am păstrat gândirea logică, rațională și rezonabilă. Foarte utilă, mai ales când e nevoie de ghidajul clientului înspre a găsi “necunoscuta din ecuație” sau algoritmi pentru o reglare și funcționare psihoemoțională sănătoasă.
Te invităm să ne spui câteva lucruri despre tine: cine ești și cum ai ajuns să îți construiești propria afacere?
"Când eram mică (nu) voiam să mă fac “nimic” când voi fi mare. Cumva, aveam convingerea că voi deveni ce am nevoie. Acasă, mă jucam de-a profesoara. Mă îmbrăcam frumos și-mi plăcea să le predau elevilor mei virtuali lecții auzite la cursuri sau ce citeam în cărți. Şi apoi să-i ascult și să dau note. Aveam o riglă din lemn masiv şi loveam cu cantul ei în mobilă, că așa văzusem eu la școală că se face disciplina. În școala comunistă. Citeam Panait Istrati, mai apoi Mircea Eliade, și-mi doream să iubesc și să fiu iubită. Să am prieteni. Și să mi se întâmple minuni în noaptea de Sânziene și de Crăciun.Mult timp am crezut că mă cheamă “denimicnueștiînstare” și căutam un diminutiv drăguț pentru asta. Ai mei îmi ziceau că nu prea am nici un talent și că soluția onorabilă pentru mine ar fi ingineria. Creșteam în comunism și nu mă vedeam deloc evoluând în vreo profesie în România. Dar nici emigrată. Ştiam (era de fapt o dorință împrumutată de la părinți) că trebuie să iau note mari și premiu la sfârșit de an. Era o garanție că voi fi liceană fruntașă și apoi printre primii la Politehnică.
Tata era inginer. Pentru că îl învestisem în rolul de zeu, m-am dus spre Electrotehnică. Dar inconștientul a fost mai puternic și mi-a sabotat reușita la examen. Am intrat în toamnă, că nu dădeam bine la societate dacă nu eram “încadrată superior”. Am scris mult, începând din adolescență. “Naturalul” meu era extrem de frământat și se cerea, terapeutic, dezmembrat, reconstruit și refrișat perpetuu, măcar pe caiete și agende. Suferința mea și a lumii implora nevrotic să fac o activitate adecvată structurii mele native și optimizată ulterior.
M-am chinuit și pe mine, și pe alții făcând pe inginerul vreo 15 ani. Când am considerat că m-am autopedepsit destul, m-am făcut psiholog. Şi psihoterapeut. Asta e fost o decizie fericită. La un moment dat, într-o vară, m-am dus spre un job bugetat. Într-un spațiu unde nu m-am închipuit niciodată în viața pe care o cunosc acum. Oamenii profesioniști sau pe aproape, săritori, simpatici. Sistemul nu. Am rămas locului vreo 5 ani. Mă străduiam mult. În fiecare zi, mă întrebam ce caut eu acolo. Cu fiecare zi, mă mai deterioram un pic. Pe toate planurile. Mi-am testat reziliența că se mira și ea cât e de elastică. Dar a venit și timpul când m-a pus la colț pe coji de nuci. Am țipat rău, nu la ea, ci la mine. Și-n liniștea post țipăt, am văzut filmul cu gările trenurilor mele în care ori nu m-am urcat, ori am încercat doar scara și m-am speriat ori m-am urcat și am coborât la prima, înainte de destinație. Și am văzut vinovăția cum dansa șiret în fața mea, batjocorindu-mă. Și mi-am răspuns la întrebarea bântuitoare. Am rămas într-o formulă care nu mi-a plăcut și care mi-a făcut rău ca să mă auto pedepsesc. Pentru ocaziile ratate sau pe care nici nu mi le-am creat. Iată cum s-a auto descoperit iarăși unul dintre tiparele funcționării mele.. .Când îmi fac rău cu bună știință, calculat chiar, îmi aplic frumos, disciplinat pedepse. Nimeni, niciodată n-ar reuși să mă pedepsească mai bine ca mine. Sunt o campioană! Deci, asta, am socotit eu, nu a fost o decizie fericită. Dar, ce vreau eu să spun: Omul își ia deciziile despre care e convins că sunt cele mai potrivite pentru el , la momentul acela. Are credința că așa cum procedează el atunci e cel mai bine. Principiul este: ” La vremea aceea, părea o idee bună”. Și chiar era....Niciodată nu avem garanția că așa va rămâne. Trebuie, chiar trebuie să fim atenți la ce devenim, ce simțim, dacă obiectivele ne mai sunt necesare, valabile. Desigur, rămân lecțiile și aflăm tiparele. Și niște oameni, niște emoții, ca niște binecuvântări. Muncești apoi să schimbi ce-ți dăunează și să-ți adaugi ce-ți folosește, ce te îmbunătățește. Ca s-o scurtez, se cheamă autocunoaștere. Să nu-(ți) fii inutil e aproape tot ce contează. Să contezi în viața ta este esențial. Să contribui la un construct în comunitate, la fel.
Uneori, eu mă opresc și mi se face frică. După care mi se face rău. Atât de rău, încât mănânc orice ca să-l mai anesteziez. Într-un final, încep să mă mișc. Şi creierul ( care nu știe timpul prezent) își amintește că salvarea este să te miști. Să nu te oprești. ….
Şi da, în continuare îmi doresc să iubesc și să fiu iubită. Să am prieteni. Puţini. Priceless. Şi să mi se întâmple minuni în noaptea de Sânziene. Şi de Crăciun. Şi să fiu în stare să le văd…"
Cum ți s-a schimbat modul de a gândi de când ai devenit antreprenoare și în ce fel te-ai reinventat pe acest parcurs?
Am trecut de la statutul de executant la cel de propriul șef & executant. Am mai multe griji și altfel de stres, dar prefer asta stresului de executant într-o companie privată sau de stat.Am schimbat în gândire modul de organizare și marketare.
Dacă ai avea la dispoziție un strop de magie – acel ‘praf de zână’ – ce schimbare miraculoasă ai aduce afacerii tale?
Aș vrea sa am un număr fix de clienți săptămânal, fără să-mi mai bat capul cu promovarea!Ce principii stau la baza afacerii tale și cum influențează acestea relațiile cu angajații și colaboratorii?
Bunătatea, onestitatea, simțul comunitar, profesionalismulCe obiceiuri ai pentru a-ți susține dezvoltarea personală și de ce crezi că este important să nu te oprești niciodată din învățat?
Citesc, particip la workshopuri si conferințe de specialitate, mă întâlnesc cu prietenii, cer feedback uri, călătoresc și sunt atentă la ce e în jurul meu, mă opresc din când în când și-mi reevaluez emoțiile, comportamentele, gândurile, etc am propriile mele sesiuni de psihoterapie, propriile introspecții...Care sunt micile bucurii care te relaxează, ce te face să râzi sau să te întristezi și, dacă ar fi să schimbi ceva la tine, ce ai vrea să transformi?
Urmez continuu cursuri de perfecționare, atât online, cât și offlineDacă ai avea puterea să creezi o vrajă care să-ți ducă afacerea exact acolo unde visezi, cum ar suna acea vrajă fermecată?
Da, e o nevoie periodică, ma reinventez punându-mă la curent cu nevoile societății, cu noi și specifice metode de abordare ale acestora, ca să pot fi de folos, cât mai eficient, în ghidajul și susținerea clienților.Știm că viața de antreprenoare este plină de hopuri. Ce sfat ai da unei tinere antreprenor la început de drum?
Aș da mai departe ce am primit și eu:- să meargă înainte, tot înainte
- să aibă nervii tari ( prin antrenament!)
- să folosească umorul și autoironia
